Cu ceva vreme în urmă am povestit despre Florii și Floralia, iar acum a sosit momentul, să vă relatez câteva istorisiri cu mult tâlc despre viorelele lui Napoleon Bonaparte (1769-1821). Da, poate că alăturarea acestora sună surprinzător, dar te asigur că există câteva povestiri interesante despre ambițiosul general care și-a asumat public ambițiile politice și iubirea de putere. Iar, porecla de Caporalul Violet pe care a primit-o nu este o simplă întâmplare.
Memoriile timpului vorbesc cu precădere despre genialul general care afirma că doar frica și interesul unesc oamenii, sau despre faptul că în politică nu te retragi și nu retractezi nimic și niciodată nu admiți că ai făcut o greșeală. Totuși, există și o altă latura a sa, despre care se vorbește mai rar și aici nu mă refer la poveștile sale de iubire asumate public. Mă refer la acel om care, trecând prin experiențe de viață tumultoase, conștientizează și ajunge să-și asume noi perspective asupra vieții:
Dimensiunea conștiinței tale este limitată doar de capacitatea ta de a iubi și de a îmbrățișa cu iubirea ta spațiul din jurul tău și tot ceea ce conține.
Da, poate că legendele ce-l înconjoară pe Bonaparte, unul dintre cei mai mari lideri militari ai tuturor timpurilor, te pot împiedica să vezi și alte manifestări ale omului care a fost. Aceia dintre voi care și-au îndreptat atenția către Napoleon Bonaparte (1769-1821) știu că probabil știu că de-a lungul timpului acesta și-a atras diverse porecle mai mult su mai puțin onorante: Le Petite Caporal, Le Général Entrepreneur, Le Tondu, L’Autre, Boney or Little Boney, The Corsican Fiend, Jean d’Épée, Jupiter Scapin, Nightmare of Europe, Redingote Grise, Héritier de la République etc. Există însă o poreclă despre care s-a vorbit mai puțin, Caporalul Violet (Caporal La Violette), iar justificarea ei își are începuturile în Corsica natală a lui Napoleon Bonaparte. Le Père la Violette era o altă poreclă a lui Bonaparte care circula în acele vremuri.
Viola Corsica
Violetele din munți au străpuns stâncile.
Pentru claritate, simt nevoia să fac o precizare cu privire la faptul că în acest articol alternativ voi folosi denumirea de viorea și violete. În limbaj uzual, florilor din imaginea de mai sus unii le spun viorele, altora violete. Despre acest aspect am povestit anterior în articolul Puterea vindecătoare a viorelelor.
Delicatele flori mov-violet de viorele care poartă numele de Viola Corsica, împânzesc zonele muntoase ale insulei Corsica, pământul natal al Caporalului Violet. La drept vorbind, chiar nu ar fi imposibil să ni-l imaginăm pe băiețelul Napoleon culegând viorele pentru mama sa, având în vedere că mai târziu în relația sa Josephine, prima sa soție, viorelele vor juca un rol important. Dar, până la această povestioară, câteva informații mai practice despre viorelele corsicane.
Plante perene care cresc la o altitudine de peste 1200 m, viorelele corsicane fac parte din Familia Violaceae. Această specie de viorele este renumită pentru faptul că are o perioadă extrem de lungă de înflorire, din primele zile de primăvară până toamna târziu. Acest lucru este posibil pentru că Viola Corsica are o toleranța mare sa la frig, suportând temperaturi de chiar și -40 grade Celsius. Pe de altă parte, ceea ce o face unică printre surorile sale este faptul tolerează bine și valurile de caniculă.
Violete cu noroc și iubire pentru Josephine
Coincidență sau simplă întâmplare, ceea ce știm cu certitudine este că viitoarea împărăteasă Josephine de Bonaparte (1763-1814) iubea violetele cel puțin la fel de mult ca și Caporalul Violet. Și, deși împărtășeau aceasta apreciere cu totul specială, motivațiile lor difereau.
Josephine considera că acestea sunt un simbol al speranței și norocului. Aceasta legătură are de-a face cu perioada Regimului Terorii (1), când fusese arestată și întemnițată împreună cu primul ei soț, Alexandre de Beauharnais (1760–1794), în faimosul palat închisoare Conciergerie din Paris. General în armata republicană, acesta fusese condamnat la moarte și executat, iar ea a crezut că-i va urma soarta în scurt timp.
Pierduse orice speranță, când într-o seară, fiica unuia dintre gardienii care o păzeau i-a dăruit un buchet de violete. A luat gestul drept un semn bun. O speranță. A doua zi a fost eliberată din temniță. Un an mai târziu avea să se căsătorească cu Napoleon.
Există și o altă legendă care a supraviețuit timpului și care merită menționată. Din mărturiile lăsate de contemporani, în 1795, viitoarei împărătese Josephine i s-a făcut milă de prințul moștenitor Louis XVII și chiar ar fi dorit să-l ajute să evadeze. După execuția publică a părinților săi, fiul regele Louis XVI și regina Marie-Antoinette, acesta fusese întemnițat în închisoare Temple, unde s-a încercat „reeducarea” lui în spiritul republicii, prin renegarea părinților, monarhiei și a lui Dumnezeu, prin privare de somn, amenințări, tot felul de alte rele tratamente și chiar abuzuri fizice. Se spune că într-o seară, o doamnă elegantă și-a făcut apariția la poarta închisorii și a rugat gărzile să dea copilului un buchet de violete. Se pare că acesta iubea florile și spera ea să-i aducă o mică bucurie de primăvără. Din păcate, bolnav de tuberculoză, copilul de doar 10 ani s-a stins din viață câteva luni mai târziu și a fost îngropat într-un loc fără monument din cimitirul bisericii Sainte Marguerite. Se spune că în acel loc cineva a plantat câteva violete, care în timp i-au acoperit întreg mormântul.
Speranță și alinare
Există și o altă legendă care a supraviețuit timpului și care merită menționată. Din mărturiile lăsate de contemporani, în 1795, viitoarei împărătese Josephine i s-a făcut milă de prințul moștenitor Louis XVII și chiar ar fi dorit să-l ajute să evadeze. După execuția publică a părinților săi, fiul regele Louis XVI și regina Marie-Antoinette, acesta fusese întemnițat în închisoare Temple, unde s-a încercat „reeducarea” lui în spiritul republicii, prin renegarea părinților, monarhiei și a lui Dumnezeu, prin privare de somn, amenințări, tot felul de alte rele tratamente și chiar abuzuri fizice. Se spune că într-o seară, o doamnă elegantă și-a făcut apariția la poarta închisorii și a rugat gărzile să dea copilului un buchet de violete. Se pare că acesta iubea florile și spera ea să-i aducă o mică bucurie de primăvără. Din păcate, bolnav de tuberculoză, copilul de doar 10 ani s-a stins din viață câteva luni mai târziu și a fost îngropat într-un loc fără monument din cimitirul bisericii Sainte Marguerite. Se spune că în acel loc cineva a plantat câteva violete, care în timp i-au acoperit întreg mormântul.
Un parfum numit „Josephine”
Văduvă și mamă a doi copii, Josephine s-a căsătorit civil cu generalul Napoleon Bonaparte pe 9 martie 1796 și se spune că în acea zi a purtat o rochie pe care erau brodate viorele.
Căsătoria lor religioasă a fost oficiată în mare grabă și în secret, opt ani mai târziu (1 decembrie 1804) de către Cardinal Fesch, astfel încât să facă posibilă încoronarea lor ca împărat și împărăteasă la catedrala Notre-Dame de Paris, în ziua următoare. Cu ocazia acestui eveniment, Napoleon l-a însărcinat pe Francois Rancé, parfumierului de curte, să creeze un parfum special pentru soția sa.
Acest parfum a primit numele „Joséphine” și aducea laolaltă florile preferate ale împărătesei: trandafiri și violetele. Deloc surprinzător, parfumul a devenit extrem de la modă. Și, după cum veți descoperi mai târziu, acesta a fost doar începutul.
Violetele de la Malmaison
Povestea celor doi și a violetelor a continuat la Castelul Malmaison, situat la vreo 12 km de Paris. Acesta fusese achiziționat de Josephine în 1799 fără știrea lui Napoleon, care atunci se afla în Campania din Egipt. Deși extrem de nemulțumit de această surpriză costisitoare, se pare că Malmaison a fost cu adevărat căminul lor.
Intenția împărătesei a fost de a transforma această proprietate în „cea mai frumoasă și curioasă grădină din Europa, un model de bună cultivare”. Și, pentru un timp, putem spune că a și reușit, cultivând aici aproximativ 250 de soiuri de trandafiri și 300 de ananași pentru care construise o seră încălzită cu sobe cu cărbune. Mai mult decât atât, ea i se datorează aducerea și cultivarea pentru prima dată în Franța a aproximativ 200 de plante noi. Evident, violetele nu aveau cum să lipsească! Și, tot așa nu lipseau păsările și animale exotice precum canguri, zebre, gazele, lame, antilope, lebede negre, emu etc.
Eu câștig bătălii, dar Josephine câștigă inimi.
La sfârșit, tot violete ...
În ciuda faptului că de la Proclamarea Imperiului (18 mai 1804) și până la separarea oficială de Napoleon (1809), Josephine nu prea și-a văzut soțul, redutabilul comandant de oști nu uita să-i trimită soției sale buchet de viorele în fiecare an cu ocazia aniversarea căsătoriei lor.
Unele surse susțin că pe 9 martie 1814 un copil de vreo 3 ani i-a adus un buchet de violete. Copilul era nimeni altul decât Napoleon al-II-lea, Regele Romei, fiul lui Napoleon și al celei de-a doua sale soții, Marie Louise. Era urmat de tatăl său … Aceasta a fost și ultima ocazie în care cei doi s-au văzut. Două luni mai târziu, Josephine s-a stins din viață, iar unele surse afirmă că sicriul ei a fost acoperit de violete.
Povestea de viața a Caporalului Violet nu putea să se încheie fără violete. Se povestește că la moartea sa s-a descoperit că purta la gât un medalion în care erau păstrate câteva flori de violete. Se crede că acestea le culesese chiar el din grădina de la Malmaison înainte de a porni în ultima sa încercare de recucerire a tronului Franței.
Și, deși există numeroase speculații și dezbateri cu privire la ultimele cuvinte, pe care le-ar fi rostit Napoleon în ultimele clipe, am decis să aleg subiectiv … pentru că simt că acestea îi sintetizează exemplar povestea de viață și marile sale iubiri.
France, l’armée, tête d’armée, Joséphine
Violetele, simbolul Caporalului Violet
Cu siguranță cea mai puternică și cunoscută asociere dintre viorele și Caporalul Violet are însă legătură cu spiritul bonapartist. Așadar, vă invit să aflați acum de ce!
După înfrângerea sa în 1814 în bătălia de la Leipzig, ultima din campania sa de cucerire a Rusiei, plimbându-se în grădinile palatului Fontainebleau, Bonaparte a promis că se va reîntoarce un an mai târziu, când violetele vor înflori din nou. Acest lucru s-a și întâmplat în martie 1815, când la mai puțin de un an a reușit să evadeze de pe insula Elba. Se spune că grenadierul Choudieu care-l însoțea a fost cel care l-a auzit rostind aceste vorbe și a povestit cele întâmplate camarazilor săi, lucru care i-a adus generalului porecla de Caporalul Violet.
În perioada exilului din Insula Elba (3 mai 1814 – 26 februarie 1815), viorelele au devenit un simbol al suporterilor săi. La parada care a avut loc la Paris în onoarea reîntoarcerii sale triumfătoare după evadarea de pe insula Elba, dar și la trecerea prin sate și orașe în drumul său victorios către capitală, Napoleon a fost întâmpinat cu viorele, acestea fiindu-i aruncate în cale în semn de respect și recunoaștere. Astfel, adepții săi au început să poarte violete, panglici și șnururi de culoare violet, ca o modalitate de a semnala faptul că sunt loiali Caporalui Violet.
Doamnele care-l susțineau pe Bonaparte își prindeau violete în păr sau pe bonete, ori introduceau în ținuta lor panglici violet. Mai mult decât atât, violetele au început să apară și în bijuterii. Cele mai des întâlnite erau inelele cu email violet, dar existau și broșe, pandantive și cercei modelați în forma unei delicate flori violete. Toatea acestea erau forme elegante prin care își arătau loialitatea față de împăratul exilat. Bărbați alegeau să-și prindă la haină un pin cu o violetă, sau să poarte cu ei o tabacheră decorată cu violete. Cei mai înfocați susținători puneau în tabacheră chiar și tutun cu aromă de violete.
Cu alte cuvinte, viorelele deveniseră simbolul secret al bonapartiștilor și o modalitate de a se recunoaștere, de apartenență. De asemenea, susținătorii săi purtau și inele de culoare violet pe care era inscripționată în limba franceză deviza „Elle reparaitra au printemps.” („Va reveni la primăvară.”). Dacă cineva întreba „Aimez-vous le violette?!” („Iubești violetele?”) și răspunsul primit era „Oui!” („Da!”), știa că nu stă de vorbă cu un bonapartist. Dacă răspunsul însă era „Eh bien!” („Ooo, da!”), atunci știau sigur că vorbesc cu un frate și continua conversația cu afirmația „Elle reparaitra au printemps.”
Dar, știți bine că orice poveste interesantă care te ține alert are răsturnări de situație neașteptate. Ei bine, așa s-a întâmplat și cu aceste minunate flori devenite simbol bonapartist. Așadar, o să vă invit să citiți articolul Confruntarea viorelor din care veți afla cum acestea au fost prinse în ironiile ilustrate dintre două mari națiuni: Franța și Anglia.
Note:
(1) Regimul de teroare — La câțiva ani după debutul Marii Revoluții Franceze (1789-1790), mai exact între anii 1792/1793-1794, s-a instalat ceea ce este cunoscut în istorie ca fiind Regimul Terorii. În perioadă au avut loc numeroase masacre și execuții publice. Pe de altă parte, a fost dominată de un puternic sentiment anticlerical, iar acuzațiile de trădare, întemeiate sau nu, erau extrem de frecvente. Eliberarea Josephinei s-a făcut cu doar câteva zile înainte de execuția lui Maximilien Robespierre, Președintele Convenției Naționale. Moartea s-a a pus capăt Regimului de Teroare, iar ulterior s-a instalat guvernarea republicană, mulți prizonieri fiind eliberați.
(2) Căciula frigină — Era roșie de formă conic, cu vârful ușor ondulat/ îndoit. Aceasta își are originea în Frigia (partea central-vestică a Asiei Mici, astăzi Turcia). În Roma Antică sclavii eliberați purtau o căciulă similară numită pileus, simbol al libertății.
(3) Cocarda tricoloră (roșu, alb și albastru)— Aceasta a servit drept simbol al Revoluției Franceze, fiind purtată de mii de oameni obișnuiți. Napoleon a purtat una dintre aceste cocarde prinse de pălăria sa bicorn în timpul bătăliei de la Waterloo, aceasta fiind purtătoarea mesajului că el era „un om al poporului”. Steagul tricolor francez, așa cum este el astăzi, a fost creat în timpul Revoluției Franceze, ca o adaptare după aceste cocarde tricolore. Chiar și personajul Marianne, simbolul național al Republicii Franceze, este adesea reprezentată purtând acest fes frigiană de „libertate”.
(4) François Joseph Talma (1763 – 1826) — Actor francez al timpului, cunoscut pentru faptul că ar fi fost dispus să joace orice rol care l-ar fi făcut remarcat. Comparația cu el se datorează numeroaselor schimbări de poziție și alianțe compromise dintre țar și Napoleon.
(4) Ilustrație articol — Încoronarea lui Napoleon — Pictură realizată în 1807 de Jacques-Louis David (1748-1825) pictorul oficial al lui Napoleon, care înfățișează încoronarea împărătesei Josephine de către soțul său în Catedrala Notre-Dame de Paris. Pictura în ulei are dimensiuni de-a dreptul impunătoare, având o lățime de aproape 10 metri și o înălțime de puțin peste 6 metri. Poate fi admirată la Muzeul Luvru din Paris.
Bibliografie selectată:
- Admin (2022) — Sweet Violet (Viola Odorata) in History: A Symbol of Joséphine and Napoleon Bonaparte
- Bruchard, Marie (2016) — Empress Josephine (1763-1814)
- Ellison, George —Nature Journal: Napoleon, Wordsworth and WNC violets
- Kayne, Kathryn (2015)— The Return of Caporal Violet
- Walton, Gary (2016) —Nicknames of Napoleon: Twenty-one Names
- Selin, Shannon (2015) — What were Napoleon’s last words?
- Selin, Shannon (2015) — Symbols of Napoleon: The Violet
- Toulemonde, Anthony (2019) — The trademark „To the Queen of the Bees”
