Primăvara, anotimpul pe care mulți dintre noi îl simțim ca aducător de speranță, bucurie, optimism și poate o doză mai mare de curaj și îndrăzneală. Anul acesta primăvara a fost mai nărăvașă, ne-a cam amețit cu valuri de frig, brize, ploi neașteptate și raze de soare răzlețe și mult așteptate. Într-o cadență doar de ea știută, primăvara se așterne pas su pas–în ciuda ploii torențiale ce coboară acum, când scriu aceste rânduri– aducând parcă o proaspătă suflare de viață în tot ceea ce este … Pământ. Flori. Arbori. Suflete.
„Primăvara e acea perioadă a anului când la soare e vară, iar la umbră e iarnă.”
Promisiune și speranță
despre ce este și ce ne aduce primăvara
Dacă Dickens are dreptate, atunci aș spune că primăvara este o trecere, o adiere. O punte care unește. Alteori poate cârja pe care ne sprijinim oboseala, grijile și întrebările timpului trecut. Pentru mine, primăvara este cu mult mai mult.
Emoțiile și bucuria amintirilor altor primăveri ne dau curaj să pășim înainte, mai repejor sau mai încetișor, cu gândul la acele nuanțe de roz minunat de magnolie sau flori de cireș, pe care te bucură atunci când privești inimosul Cuarț roz. Știm că primăvara va veni. Tânjim să-i simțim nenumăratele-i îmbrățișări precum culorile multicolorului Opal.
„Rădăcinile adânci nu se îndoiesc niciodată că primăvara va veni.”
Știm că primăvara va veni. Tânjim să-i simțim nenumăratele-i îmbrățișări precum culorile multicolorului Opal.
„Promisiunea sosirii primăverii este de ajuns ca să treacă oricine prin iarna amară.”
Când ne dorim din tot sufletul ceva, așa, precum ardoarea cu care ghiocei așteaptă primele raze primăvăratice de soare, știm.
Nu mai punem la îndoială.
Atunci ceva miraculos se întâmplă, se împlinește.
Urmează mirarea. Bucuria.
Uneori (poate prea puțin) și recunoștința.
„Primăvara intră în case prin ferestrele inimii.”
Istoria nescrisă, dar știută
Când iarnă naște întrebări, primăvara răspunde...
Cred că am simțit cu toții și din plin. Am traversat o toamnă agitată, iar iarna care a trecut parcă a fost de-a dreptul mohorâtă de tristețe, frici, durere și dezbinare. A fost încă se resimte mută furie și frustrare. Iarna ne-a ținut parcă mai mult pe acasă, dându-ne forțat o pauză. Ne-a dat timp să cugetăm parcă mai mult și mai profund. Unele întrebări au și primit răspuns. Altele încă așteaptă, iar unele nu și-au găsit forma potrivită. Sunt încă în așteptare precum coconii de fluturi.
Năvalnic sau liniștit timpul trece. Ne pune și răbdarea la îndoială. Ne mai mulțumește câte un răspuns sau mică revelație. Brusc dăm nas în nas cu acele raze de soare de primăvară și, Doamne, ce bucurie! Ea, primăvară, știe și nu e timidă deloc! Vorbește, uneori chiar și neîntrebată și spune multe. Îți arată multe! De-am ști doar să o ascultăm mai mult, să o privim mai des și mai atent, ce bine ne-ar fi. Știe ca nimeni alta să aștearnă frumusețe în cenușa urâtului din tot locul. Mai știe să ți se dezvăluie, când ești dispus s-o privești.
„Primăvara intră în case prin ferestrele inimii.”
Ca nimeni alta, primăvara are, știe acea magie care deschide rând pe rând fiecare inimă. Pătrunde cu delicatețe în cele mai ferecate și protejate cămări ale sufletului nostru. Pune chiar și fără să bănuiești, cu mare măiestrie aș spune, speranță, curiozitate, putere și parfum în fiecare mugur și floare înmiresmată, în fiecare bucățică de pământ ce ascunde secrete adânc îngropate și istorii uitate.
Primăvara face să răsară firele de iarbă în tonuri de Malachit și Alexandrit. Pe cer desenează în tonuri de Cuarț transparent sau mai lăptos, Turcoaz nori încântători purtători de nostalgie și povești.
„Pământul își scoate iar inima la vedere prin flori.”
„Pământul râde în flori.”
„La fiecare strănut al primăverii, apare o nouă floare.”
Primăvara știe și face minuni!
Încetiniți și opriți maratonul. Inspirați. Priviți. Ascultați.
La fiecare pas veți descoperi câte ceva. Poate o nouă întrebare, sau un răspuns îndelung căutat în tihna iernii care ne-a ținut pe acasă.
Când deschidem ochii, îi vedem. Stau drepți sau mai aplecați, dar știm că nu renunță ușor. Unii dintre noi simt să-i îmbrățișeze într-un gest catalogat drept „ciudat” sau chiar „nebunesc”. Vorbesc despre gardienii demni de încredere ai lalelelor, multicolore Safire, și narciselor strălucitoare. Da, ei, arborii seculari, străjerii verticali, demni, iubitori de triluri. În preajma lor, martori oculari, păstrători de secrete și chezași nestrămutați ai celor ce-i onorează, delicatele viorele de Ametist, uneori zgribulite de vreme, încă își amintesc acea mare poveste de iubire, dar și confruntarea ce-a urmat. Oare câte alte povești ar putea să spună?
„Copacii au început să creadă din nou în cer.”
Mai trupeși sau mai firavi, cu ridurile anilor desenate în scoarță, ei toți–arbori, copăcei sau arbuști, știu. Știu bine poveștile florilor ce stau liniștite și înfloresc în umbra lor tăcută. Știu până și ceea ce oamenii au uitat. Ei fac ceva ce noi nu mai știm sau nu mai vrem. Comunică fără cuvinte , împărtășesc tot ce știu. Se întâmplă natural. Dau mai departe. Dezvăluie secretul vieții și istoria pământenilor. Cei mai tineri și delicați ascultă cu smerenie, împodobiți de perlele florilor de aprilie și mai. Învață de la bătrânii lor tot ce este mai de preț și trebuie dat mai departe.
„Pomii înfloresc ca niște promisiuni.”
La vederea lor ne bucurăm pentru o clipă precum copilul care primește darul cerut lui Moș Crăciun. Dar, apoi ceva ne stârnește și bucuria s-a spulberat.
Ne aducem aminte de ceva ce „trebuia” sau vreun gând obsesiv, o neliniște, o grijă etc. Nu vine singură nicioadată, ca ele iubesc alaiul. „Oare de ce? Cum e posibil așa ceva?! De ce? Oare știe cineva? Atâta agitație! Oare chiar contează cum sau de ce? Mai contează toate aceste frământări atunci când știm că vom primi răspuns? Ele vin, dacă știm să le cerem. Da, uneori, în momentele în care ne permitem, când mintea doarme dusă, răspunsurile apar rând pe rând. Vin la timpul lor și în funcție de cât de dispuși suntem noi–în mod real, dispuși să le primim.
Primăvara sufletului
când ești dispus să deschizi, primești ...
Primăvara este acel moment, deopotrivă temporal și sufletesc că simți că viața curge. Simți unduirile plăcute din speranța și puterea citrinului, strecurate în flori și suflete. Ea, măiastra primăvară este dovada că există frumusețe în fiecare nou început, chiar și aduci când nu-i știi exact nici destinația și ce surprize va aduce.
Și, totuși, există și o altfel de primăvară, una care nu are parfum, petale și nici brize înșelătoare. Este un loc ferit și știut doar de tine, ia acolo undeva, ascunse bine și doar de tine știute, mai sunt emoții răcoroase precum fulgii de nea care încep să se topească.
Este acea primăvară care se simte cum pulsează în suflet. O aduce deschiderea inimii, permisiunea pe care ți-o dai singur să privești acolo unde poate încă mai doare. Este primăvara care se naște din disponibilitatea de a caută și de a primi deopotrivă adevăruri neștiute, poate chiar dureroase. Dar, cumva, știm că ea vine și cu multe daruri. Și, atunci nu ne mai reține ceva să spunem în cor: „Bine ai venit, primăvara sufletului!”
„Primăvara este când îți vine să fluieri, chiar dacă pantofii îți sunt plini de nămol.”
„Frumoasa primăvară a venit; iar când Natura își reia frumusețea, și sufletul omenesc renaște.”
Primăvara – experiențele vieții trăite conștient și asumat – clipă de clipă cu bucurie, curiozitate, speranța și recunoștință.
„Primăvara este atunci când viața este vie în tot ce ne înconjoară.”
Istoricii. Arhitectul. Grădinarii.
conversație între minte, suflet și unii martori
„Stai un pic! Nu te grăbi! Oare chiar așa o fi?!”, spune mintea. „Cine face toate acestea? Și de ce? Cum poate?” Agitație mare. Freamăt. Neliniște.
Un susur de râu dezmorțit de soare tresare brusc precum elevul surprins la ora de mate uitându-se la norii jucăuși de turcoaz agățați pe cerul din fața geamului. „Arhitectul”, răspunde timid și parcă încă adormit râul. Liniște. „Cel de Sus. Dumnezeu! Și, artista măiastră, Mama Pământ …”, răzbate și mai clar acum din strălucirea apei glăsuirea mormolocilor zbuldarnici.
Sufletul știe. Mintea întreabă.
„Și, atunci, cine suntem noi?”
„Ajutători ai flori lor Pământului. Grădinari. Privitori privilegiați ai marșului anotimpurilor și vremelnici trecători prin viață.”, răspunde salcia unduitoare și până atunci tăcută.
Nu te poți împiedica să nu-i dai crezare lui Kraft, că această simfonie fără cuvinte este o demonstrație de perfecțiune și desăvârșire. O piesă cu doi autori, ale cărei secrete sunt păstrată cu sfințenie și relevate celor ce caută.
„Primăvară ne arată ce poate face Dumnezeu dintr-o lume murdară și anostă.”
„Florile mi-au vorbit mai mult decât pot exprima în cuvinte scrise. Ele sunt hieroglifele îngerilor, iubite de toți oamenii pentru frumusețea caracterului lor, deși puțini pot descifra chiar și fragmente din semnificația lor.”
Mai presus de tot și toate, Arhitectul și Maestra au pus în chip de-a dreptul magic un ostinato perseverent, numit reveria revenirii la viață. Nimeni nu o poate împiedică să revină … nici avalanșa zăpezii, nici aroganța tupeistă a crivățului aducător de viscole.
Primăvara vine și revine … peste grădinile încremenite de frig și inimile noastre. Iar, sufletul știe. Magia ei, asemenea regescului Lapis Lazuli, aduce o altă perspectivă. Adevărul Divin.
Explorator. Arhitect. Tu.
o invitație deschisă la Creație și adresată tuturor
Oricare ar fi anotimpul vieții noastre, avem tendința să îngrijim cu mare atenție buruienile din grădină. Conștient sau nu. Uneori norii confuziei și fricilor ne dau și ei o mână de ajutor. Le dăm putere lor și preiau controlul. Ceva sau cineva, sau poate intuiția, ne șoptește că ceva nu este tocmai în regulă. „Dar, trebuie! Știi că-s importante, și cum să nu faci …” spune mintea.
Acceptăm fără să punem la îndoială viteza cu care se desfășoară clipa. Luăm ca un dat starea de alertă permanentă, de parcă „acum” se întâmplă totul; ca și cum zilele au intrat în sac și toate sunt extrem de importante. Până într-o zi când ceva „ne lovește”: o problemă de sănătate, un accident, o plecare timpurie a unui om drag. Brusc ne întâlnim cu o tornadă care ne trezește la realitate. Abia atunci ne așezăm întrebându-ne „Dar, oare așa este?! Oare nu se poate și altfel?!” Eu vă voi spune clar „DA”. Și, vă voi spune că soluția nu este una și aceeași pentru toți. Necesită claritate în analiză și decizii, răbdare, timp folosit cu folos pentru întocmirea planului, asumare și curaj pentru a-l pune în practică. Aș minți să spun că este simplu, dar, nu este imposibil.
Și, această schimbare de direcție începe cu o reamintire. Cu ceva ce știi!
Imaginați-vă măcar și pentru o clipă sau două, că voi sunteți Arhitectul, Creatorul. Grădina voastră, unică și magnifică, este nimeni altul decât sufletul vostru.
Ce flori ați vrea să răsădiți și să înflorească în gradină, aici și acum? Acceptarea senină tandrelor clematite? Iertarea crinului imperial? Adevărul ghimpilor de trandafir? Ușurința iederii care ajunge acolo unde vrea? Iubirea crinului imperial? Puterea și înțelepciunea statornicilor stejari? Curajul aventurierilor brazi?
În momentele de tihnă, dați-vă o șansă! Nu permiteți trecutului să vă descurajeze și veți găsi curajul să explorați. Nu (în)cercați, că vă veți învârti în cerc, precum leul în cușcă. Străduiți-vă! Merită căutarea. Merită călătoria.
Amintiți-vă, ceea ce sufletul deja știe: meritați tot ce este mai minunat.
„Așadar, plantează-ți grădini și împodobește-ți propriul suflet, în loc să aștepți ca altcineva să-ți aducă flori.”
Tu știi ce are nevoie grădina sufletului tău?
