Astăzi împărtășesc cu mult drag cititorilor DACANION acest minunat articol despre tradițiile și ritualuri românești de Sânziene. Acest lucru nu ar fi fost posibil, dacă universul nu mi-ar fi oferit prilejul s-o întâlnesc cu ceva vreme în urmă pe această mare iubitoare a portului tradițional românesc și un om minunat, Iulia Gorneanu. Mulțumesc cu recunoștință, suflet frumos! Iar vouă, celor ce vă veți bucura de aceste rânduri, vă îndemn cu mult drag să descoperiți singuri pe blogul Iuliei povești spuse cu mult har și vorbă dulce.
Ana Maria Bogdan
Cuprins - Povești și ritualuri de Sânziene
Sânzienele și calendarul străvechi românesc
Întocmai ca Pământul, calendarul străvechi se rotește după Soare, cel care leagă și dezleagă anotimpurile, înfrunzește și desfrunzește codrul, reactualizează timpul sacru, naște făpturi mitice, acte de divinație, ritualuri și ceremonialuri. Solstițiul de vară marchează apogeul drumului solar, când astrul se va afla la zenit, punctul cel mai înalt al boltei cerești, apoi aduce ziua de Sânziene, când, la răsărit, soarele joacă de bucurie pe cer iar la amiază încremenește în loc, înflăcărat și biruitor, stăpân suprem al cerului și al pământului.
Sânzienele sunt o sărbătoare solară, tributară atât focului (feciorii aprind făclii și le rotesc după cum merge soarele pe cer) cât și apei (fetele se scaldă goale în roua dimineții). Focul este simbolul energiei vitale, al inimii, al soarelui, al puterii de zămislire. Este simbolul sacru al vetrei casei, purtător al luminii spirituale, flacăra vieţii. Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii sau din lacrimile Zeiţei Zorilor, spală păcatele moştenite de la strămoşi şi generează renaşterea.
Noaptea de Sânziene este una dintre marile nopți de peste an, când cerurile se deschid iar cele două lumi comunică energetic și vibrațional. Este noaptea în care plantele magice au cel mai mare leac, florile câmpului, cel mai puternic parfum iar luna, cea mai frumoasă lumină. Sărbătoarea Sânzienelor este pe 24 iunie și i se mai spune Drăgaica, Ziua Soarelui sau Amuțitul Cucului, pentru că începând de acum și până la echinocțiul de primăvară din anul viitor, această pasăre oraculară nu va mai putea fi auzită cântând.
Sânzienele sunt o sărbătoare solară, tributară atât focului (feciorii aprind făclii și le rotesc după cum merge soarele pe cer) cât și apei (fetele se scaldă goale în roua dimineții). Focul este simbolul energiei vitale, al inimii, al soarelui, al puterii de zămislire. Este simbolul sacru al vetrei casei, purtător al luminii spirituale, flacăra vieţii. Apa însufleţeşte şi fertilizează. Apare din razele lunii sau din lacrimile Zeiţei Zorilor, spală păcatele moştenite de la strămoşi şi generează renaşterea.
Ielele, Relele ...
În calendarul străvechi, luna iunie activează tinere divinității feminine ambivalente, seducătoare, zburdalnice, frumoase, dar și răzbunătoare cu cei care le privesc sau le descoperă locurile. Poartă numele de Rusalii, Iele, Sânziene și sunt asemenea Nimfelor, Naiadelor, Elfelor, Fee-lor şi Dryadelor, dansează în horă iar locul pe care joacă rămâne pârjolit. Cine le calcă locul, înnebunește, cine din le aude cântecul, rămâne mut iar cine bea apă din izvoarele lor primește pedepse cumplite. Boala pricinuită de iele e nepământeană, misterioasă, și se poate vindeca doar prin descântece și vrăji.
Sălașul Ielelor poate fi în văzduh, pe mal de apă, în peșterile munților sau în scorburile copacilor. Apar uneori întrupate în tinere fete cu veșminte albe și cununi din flori, alteori apar ca niște năluci, făpturi iluzorii ce vrăjesc oamenii prin cântecele și dansurile lor. Ielele nu au viață individuală, umblă întotdeauna în ceată, câte 3, 5, 7, 9 sau 12, sporind pericolul unei posibile întâlniri.
Țăranii se tem de ele, poartă foi de pelin la brâu și usturoi în sân și nu le spun niciodată pe nume, de teamă că prin cuvânt le-ar putea invoca. Le spun Dânsele, Iele (ele) iar atunci când doresc să le intre în graţii le alintă: Măiestrele, Frumoasele, Zânele, Domnițele … Numele lor sunt secrete și se povestește că doar vrăjitoarele le cunosc.
Totuși, etnologii „au identificat” patru dintre ele, consemnate și de Romulus Vulcănescu: Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa.
Sânzienele, Zânele bune …
Sânzienele sunt zâne, sânzienele sunt flori, sânzienele sunt fete-flori, ipostaze vegetale ale celor mai îndrăgite personaje mito-folclorice de la noi.
Aflându-se sub semnul unei tainice antropomorfizări a plantei cu același nume, Sânzienele coboară pe pământ a treia săptămână din iunie, punând stăpânire pe văzduh în ziua de 24 iunie. Sunt zâne bune, iar oamenii le iubesc și nu se tem de ele. Le cheamă pe nume, și le alintă în felurite chipuri: Reginele Holdelor, Doamnele Călușarilor, Mireasele, Împărătesele… În unele locuri li se spune Drăgaice, de la slavul „draga” (frumoasă, dragă), însă în cea mai mare parte a țării, Sânziene. Mircea Eliade este de părere că Sânzienele continuă un cult roman închinat zeiței Diana (Sanctae Dianae), venerată și pe teritoriul Daciei.
Despre ele se povestește că intensifică parfumul florilor, măresc puterea tămăduitoare a plantelor de leac, apără copiii de boli, cresc bobul grâului, sporesc rodul pământului, alungă grindina, înmulțesc păsările cerului, aduc femeilor prunci frumoși iar fetelor mari, ursitul.
În noapte de Sânziene înfloresc …
În Noaptea de Sânziene și numai atunci se culege nebunariţa, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura.
În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii.
În Noaptea de Sânziene, feriga (plantă despre care se știe că nu înflorește niciodată) face o floare albă, strălucitoare ca o stea. Se povestește că cine o vede capătă puterea de a citi gândurile oamenilor și de a afla comorile ascunse.
În Noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor”, care va lumina în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului, „iarba-tâlharilor” arată ca o plantă obișnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului.
Când porțile cerului se deschid …
În Noaptea de Sânziene porţile cerului sunt deschise și se întorc strămoșii acasă, Moșii de Sânziene.
În Noaptea de Sânziene înfloresc sânzienele, plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu același nume…Dacă dormi cu ele sub pernă, îți arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, ești drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, ești frumoasă și dragă cui vrei tu, dacă îți înfășori talia cu ele, te apără de dureri.
În Noaptea de Sânziene feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curțile și grădinile într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le împlântă, în mijlocul holdelor și al livezilor, păzindu-le până se sting.
Coronița de Sânziene
În Noaptea de Sânziene fetele fac coronițe din florile galbene ca soarele și dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiș, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. În unele părți, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele anului ce vine. Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce iar cele ale fetelor, în formă de cerc. În alte părți, coronițele se aruncă în ocolul animalelor și, dacă se anină de o vită tânără, se spune că și ursitul va fi tânăr. Cununile de sânziene se păstrează la grindă peste an, cu credința că sunt bune de belșug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima:
și ulcica întoarnă vatra,
și vatra întoarnă soba,
și soba întoarnă grinzile cu horna
și grinzile întoarnă podelele
… și crângurile întoarnă pe Sânziene.
Și Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinați
unul asupra altuia
cu cugetele și cu dragostea
să se împăciuiască! …”
Drăgaica
În ziua de Sânziene soarele joacă pe cer la răsărit, de bucurie că astăzi strălucește cel mai tare pe boltă iar la amiază încremenește în loc, înflăcărat și biruitor.
În ziua de Sânziene se joacă Drăgaica, dans ritual asemănător Călușului. De data aceasta, ceata este formată exclusiv din fete, câteva îmbrăcate în haine bărbătești, numite Drăgaici, Drăghicuțe sau Drăgane. La fel ca în cazul călușarilor, și alaiul Drăgaicelor este însoțit de un muzicant iar una dintre fete poartă un steag împodobit cu baticuri colorate, spice de grâu, usturoi, pelin, flori de sânziene și alte plante magice.
Acest cortegiu ceremonial străbate ulițele satului, formând un brâu simbolic, protector și fertilizator, ce cuprinde întreaga comunitate. În unele sate, fetele aveau și coase, vestind că e vremea de cositului, că plantele și-au încheiat drumul, au fost sămânță, au germinat, au crescut, s-au înmulțit iar acum urmează să moară. În alte locuri, cea mai frumoasă fată se alege Drăgaică, se împodobește cu spice de grâu și cu flori de sânziene ca o mireasă, după care, însoțită de alaiul său, cutreieră holdele, câmpurile și satele într-un extraordinar parcurs ritualic, aducător de belșug și fertilitate, reminiscență a unui străvechi cult agrar.
Când vara începe „să se întoarcă spre iarnă” ...
În ziua de Sânziene se colindă, se fac farmece, se ghiceşte, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului, se descântă:
Fă-mă în curând mireasă…”
În ziua de Sânziene se „înstruțează Boul”, adică se împodobește cu flori, și se plimbă prin sat, obicei ceremonial cu o puternică simbolistică nupțială, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei și dedicat unei divinități taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificată cu Mitra sau Dionysos.
În ziua de Sânziene amuțește cucul, orologiul calendaristic al românilor, pasăre oraculară care-și începe cântecul la echinocțiul de primăvară, de Blagoveștenie, pentru a-l sfârși acum, la solstițiul de vară.
În ziua de Sânziene, vara începe „să se întoarcă spre iarnă”, florile câmpului își pierd treptat mirosul și puterea tămăduitoare, în păduri apar licuricii, pe cer răsare Cloșca cu Pui …
