Copilul meu—acest „al meu” este de folos până la un punct. Dincolo de el devine atașament, dependență, victimizare, lipsă de iubire de sine.
Momentul nașterii este momentul separării. Din unul, devenim doi, “eu și el” și tot atunci atingem maximul de apartenență, atunci acel “al meu” capătă cu adevărat formă. Copilul meu! Pot să-l arat, pot să mă laud cu el, este al meu și numai al meu! Dar, copilul nostru nu este un bun personal. El este al nostru doar pentru că l-am purtat în pântec. Viața lui nu ne aparține!
Cu cât vom accepta mai repede ideea că puiul nostru, copilul căruia i-am dat naștere este un spirit ca și noi, cu drepturi egale, cu atât lucrurile vor funcționa mai ușor. Am fost alese să îi fim alături, să îl ghidăm împărtășind cunoaștere, bucurii și tristeți, dar nicidecum să îl acaparăm.
Profesorul părinților
E greu uneori să acceptăm că propriul copil știe mai multe decât noi, însă aceasta este realitate în care trăim. Fiecare generație de copii și-a depășit părinții. În zilele de astăzi, poate mai mult ca oricând, copiii noștri au venit să ne fie profesori! Ei au menirea să ne arate calea spre o nouă lume. Ne provoacă să ne depășim limitele, conceptele și modelele învechite, paradigmele care nu mai funcționează. Ei știu în inocența și înțelepciunea ce o poartă, că lumea noastră este strâmbă și vor să o schimbe.
Să acceptăm că astăzi oul este mai înțelept decât găina! Să ne deschidem mintea și sufletul și să învățăm de la copiii noștri, cum putem fi mame și femei mai bune.
Copiii — oglinda părinților
Cu toții suntem oglinzi pentru cei din jur. Copiii, datorită inocenței, a lipsei de judecată și critică reușesc să ne oglindească cel mai plenar. Dacă înțelegem asta, atunci când propriul copil ne va scoate din sărite vom strânge din dinți și vom căuta acel ceva ce ne enervează cel mai tare în noi. Captive în rolul nostru matern, lasăm inconștient rănile sufletului să iasă la lumină, așa că în loc să țipăm la copil mai bine ne luăm pe noi la puricat.
Este știut că în primii ani de viață, copilului îi este bine atunci când mamei îi este bine. Indiferent dacă bine înseamnă de fapt, bucurie, pace, iubire, înțelegere, răbdare, etc., această afirmație rămâne valabilă. Din acest motiv, tocmai pentru că suntem mame, ar trebui să fim pe primul loc. Și nu este un act de egoism, și nici nu suntem niște mame rele, ci este un act plin de înțelepciune și responsabilitate. Avem nevoie să ne umplem rezervorul, să ne repunem în matca noastră pentru a avea ce să oferim. Poate o mamă stresată, obosită și sătulă de mâțâielile inerente să fie plină de blândețe și răbdare, spuneți-mi voi? Există soluții, există ajutoare. Este necesar doar să le căutam și să acceptăm că putem să ne lăsăm odorul în mâinile altcuiva.
Capcana
„Oglinda copil” ascunde uneori un aspect perfid. Legătura profundă care există între mamă și copil, sacrificiile pe care voluntar le acceptăm pentru că așa trebuie să fie / facă o mamă, ne fac de multe ori, inconștient ce-i drept, să proiectăm în proprii copii nevoia interioară de împlinire de sine. Vrem ca, dacă noi nu am reușit să realizăm ceea ce ne-am dorit, să o facă copiii pentru noi. Din acest motiv începem să punem presiune pe ei și să le cerem să atingă performațe care nu le aparțin. Le cerem conștient sau nu, îi îndreptăm în direcțiile care „știm noi că e bine” (școală, facultate, meserie, sport etc).
O numim mândria de a fi mamă—premiul întâi, cel mai bun, cel mai grozav și câte și mai câte—multe, ca să nu zicem toate, ascund propria noastră dorință de a străluci în fața lumii. Ascund dorința de a fi văzute, de a ne fi recunoscute meritele de mamă, de femeie.
Împlinirea noastră de sine este doar responsabilitatea noastră. Adevărata împlinirea se găsește în interiorul nostru, în ceea ce facem noi pentru noi însene. Dacă cădem în ispita de a ne alina nevoile și împlini visele prin ceea ce ne oferă propriul copil, vom sfârși în a fi veșnic nemulțumite. Bucuria reușitei copilului durează câteva clipe, iar când aceasta dispare vom căuta un nou motiv de bucurie. Vom cere mai mult și mai mult. Iar într-o zi copilul se va răzvrăti. Ne va întoarce spatele, căci viața lui și-o scrie cum vrea el, nu cum vrem noi. Finalul este același. Suferința surdă a unei vieți care pare să se fi irosit.
Zboară în pace!
Cred că cel mai greu pentru o mamă este momentul despărțirii de copilul său. Indiferent de vârsta la care această înstrăinare se produce ea are efectul unei traume sufletești. Putem să acceptăm multe dureri din partea propriului copil, atât timp cât este lângă noi. Momentul zborului din cuib însă va conduce topul durerilor de mamă.
Atunci când copilul pleacă pe drumul său, rolul de mamă pălește. Toată energia pe care o investeam în și pentru copil devine un fel de balast, pe care multe nu știm cum să-l folosim. Brusc avem timp, avem energie. Avem idei și sfaturi de care nimeni nu mai are nevoie. Vrem nu vrem, intrăm într-un proces de reconfigurare interioară.
Dacă am fost mame înțelepte și ne-am pregătit din timp pentru acest moment, ne este mai ușor. Dacă nu am facut-o însă, o să ne găsim într-o mare criză existențială generată de lipsă scopului suprem. Care este sensul vieții mele acum? Aceasta este întrebarea mamelor care au uitat de sine și care au trăit doar pentru și prin propriul copil.
Știm de la bun început că acest moment este inevitabil. Cu toate aceste preferăm să-l omitem, să-l dăm deoparte. Inconștient prelugim timpul rămas până atunci. Multe dintre noi suntem în stare să facem orice sacrificiu, doar doar copilul mai stă o clipă lângă noi. Ne agățăm de el pentru că știm că atunci când va pleca, o să ne doară. „Copilul meu este al altuia/ alteia acum!”
O scurtă concluzie
Spunem în articolul Arta de a fi mamă că un copil este al nostru doar din perspectiva faptului că l-am purtat în pântec. Acesta înseamnă că viața lui nu ne aparține! Momentul despărțirii este momentul în care fiecare mamă înțelege acest adevăr.
Așa că, dragi mămici, lăsați-vă copilul să zboare din cuib cu zâmbetul pe buze, cu iubire și încredere în priviri. Este tot ceea ce copilul vostru are nevoie să vadă. Lacrima din colțul ochiului țineți-o pentru voi. Aduceți-vă aminte că tot ceea ce ați construit în iubire va dăinui! Atașamentele voastre vor dispărea rând pe rând. Voi asigurați-vă că acasă la mama va fi mereu locul în care puiul vostru va găsi iubirea, liniștea și înțelepciunea maternă.
Când înțelegem să ne iubim copilul și punct, fără reproșuri și atașamente inutile, fără așteptări deșarte și acel clasic “ți-am dat, acum să-mi dai tu”, ne ridicăm la rangul Străbunelor Mame. Iar ele, cu profunda lor înțelepciune și iubire, ne vor șopti, că tot ceea ce am oferit din toată inima, ni se va întoarce înzecit … exact atunci când ne așteptăm mai puțin, tocmai de la propriul copil.
