Se uită în jur și recunoscu pădurea. Mai fusese de câteva ori aici răspunzând de fiecare dată unei chemări greu de descris. O fascina această pădure seculară care îi năștea în suflet emoții puternice și contradictorii. Frica de necunoscut, curiozitatea, bucuria unei reîntâlniri, nevoia caldei îmbrățișări își faceau loc, rând pe rând, în sufletul ei.
Ca de obicei se uită după bunica cea bătrână. Nu a întrebat-o niciodată cum o cheamă și nici ea nu i-a spus. Trăia senzația că se cunosc, iar asta a făcut-o să-și înăbușe de fiecare dată întrebarea. I-a plăcut să o boteze așa „bunica cea bătrână”.
Un cânt suav îi ajunse la urechi și își lăsă pașii să îi fie conduși de petele de soare. Într-un final, a găsit-o în spatele casei mici care îi aducea aminte de vechile biserici din lemn din Maramureș. Ghemuită în grădină, bunica cea bătrână planta niște semințe. I-a zâmbit cu drag și apoi s-a reîntors la cântul ei.
Cuvintele melodiei au început să învăluie încet grădina și pe ea.
Sămânță, sămâncioară…
Soarele te crește, apa te hrănește
Vântul te înalță, pământul te îmbogățește
Sămânță, sămâncioară…
Fii în duh o binecuvântare!
Privind-o pe bunică, un zâmbet plin de iubire i-a luminat fața. Adierea vântului purta cuvintele bunicii mai departe spre pomii care susurau blând același cânt și o data cu ei, întreaga pădure.
— Magic, magic …, auzi pe cineva șoptindu-i la ureche.
Venind agale spre ea, bunica cea bătrână o luăm de mână și o invită să bea un ceai. Era un ceai de plante, numai de ea știu, care îi îmbăta simțurile de fiecare dată. Se scufundă în căldura și mireasma ceaiului ca și cum s-ar fi cuibărit în brațele celui drag. Privind-o pe bunică cum deretica, în jurul ei auzi același glas soptit repetând magic, magic ...
— Ce înseamnă magic, bunică? se trezi întrebând.
Bunica se întoarse spre ea și cu un licăr ghiduș în ochi îi spuse zâmbind:
— Tu ești magică. Magia începe și se termină cu tine căci tu ești viața. Da, știu că încă îți sună ciudat ce îți spun. Pe măsură ce o să îți deschizi ochii și sufletul o să înțelegi că magia este în mâinile tale. Atingerea privirii mamei care își vede pentru prima dată copilul, blândețea mâini care dezmiardă chipul iubit, licărul lumini printre frunzele copacilor, sămânța care va încolți, toate 
sunt magie. Magia este peste tot dacă vrei să o vezi. A fost dintotdeauna în jurul tău doar că ochii și sufletul tău au refuzat până acum să vadă.
Este o magie că trăiești și că fiecare respirație te hrănește susținându-ți trupul. Bucuria ta care îi face pe cei din jur să zâmbească, iubirea dăruită care atinge sufletele celorlalți vindecându-i, cuvintele tale rostite cu înțelepciune împărtășind cunoaștere… sunt magie.
Privind-o adânc în ochi bunica îi spuse:
— Magia este trăitoare. Magia se trăiește, iubita mea!
În liniștea care a urmat, percepea rezonanța cuvintelor bunicii în străfundurile sale. Mintea încerca să țină pasul dar îi era peste poate să cuprindă profunzimea cuvintelor bunicii. Preocupată mai mult de tumultul care se năștea în interiorul său, lăsă mintea să bodogăne fără să îi mai dea atenție. În acea stare de reverie, îi apăru în față imaginea sămânței plantate de bunică. Auzi un pocnet și puff… sămânța se deschise.
Glasul bunicii făcu imaginea să dispară.
— Vezi tu, vouă vă este teamă de magie pentru că vă este teamă cam de orice. Vă este teamă de voi însevă, de cei din jur, de societate și chiar de viață. Vă este teamă de orice iese în afara înțelegerii și controlului minții voastre mici. Ego-ul vostru, această falsă imagine de sine, vă ține captive într-o lume iluzorie în care victimizarea, sărăcia, abuzul, neputința, lipsa de apreciere, simțire și încredere în propria intuiție, sunt la ele acasă. Undeva în interiorul vostru încă zace credința că v-ați născut din păcat și meritați să fiți osândite în fel și chip pentru că ați avut curajul de a mușca din acel măr al cunoașterii. Generație după generație, perpetuați de la mama la fiică traumele femeilor care au trăit înaintea voastră. Frumoase Adormite captive în lumea Cenușăresei, așa sunteți voi femeile de azi.
În lumea Cenușăresei actul magic al vieții este invizibil ochiului care privește. Frica care pune stăpânire pe sufletul omului îl face să devină orb și nesimțitor. El vede răul înainte de orice, așa că el reduce actul magic la un aspect distrugător căci doar acesta îi este vizibil.
A venit vremea să te trezești draga mea, să îți aduce aminte că tu ești Frumoasă! Deschide ochii, deschide-ți sufletul și permite-ți să fii Frumoasă! Ea este adevăratul tu, ea este femeia care ești menită a fi în acest magic joc printre forme și umbre. Ea este purtătoarea întregului tău potențial și al miresmei parfumului de femeie. Găsește în tine curajul de a fi Frumoasa prin venele căreia curge magia vieții și deține puterea de a crea cu grație și înțelepciune.
Tu, ca voi toate de altfel, aveți menirea de a fi născătoarele și hrănitoarele lumii. Aveți înțelepciunea de a discerne ce este de folos și ce nu în Lumea Nouă, pentru că voi știți cum se transformă un gând în formă. Aveți puterea de a distruge ceea ce nu mai servește scopului și de a reclădi noul. Sunteți cele care dansați între haos și ordine, între lumină și întuneric aducând cu iubire armonia și echilibrul în orice aspect al vieții.
Bunica începu să fredoneze refrenul unui cântec: Magic! Magic! Acum ai înțeles că magia este în mâinile tale!
Se întoarse brusc și o întrebă:
— Vrei să vezi un act de magie? fredona bunica, făcându-i cu ochiul.
Amețită încă de cuvintele bunicii, dădu din cap că da. Bunica o luă de mână, o duse la lac și îi făcu semn să se uite în luciul apei. Își văzu reflectată imaginea bine cunoscută. Ridică o privire întrebătoare spre bunică în semn de „așa și ?”. Bunica zâmbi și cu drăgălășenie îi luă capul în mâini și o pupă pe frunte.
— Uită-te din nou cu atenție, îi spuse ea.
Ascultătoare se uită din nou. Imaginea ei pe luciul apei o privea din nou. Se forță să își susțină atenția asupra imaginii încercând să pătrundă în profunzimea ei. La un moment dat imaginea deveni neclară scoțând apoi la suprafață imaginea bunicii. Imaginea bunicii se transformă în imaginea ei și din nou în imaginea bunicii. Sesiză pentru prima dată asemănarea dintre cele două imagini. Erau aceeași, aceeași persoană și doar trecerea timpului brăzda diferențele. Vru să spună ceva, însă imaginea se schimbă din nou. Imaginea sămânței apăru pe luciul apei, apoi sămânța începu să crească, s-a transformat în imaginea ei și apoi din nou imaginea bunicii. Procesul continuă înainte și înapoi, de la sămânță la bunică și de la bunică la sămânță, de câteva ori.
Bunica cea bătrână începu să râdă din tot sufletul.
— Acuma știi cine sunt?
Ochi în ochi se priveau una pe cealaltă. Și atunci a înțeles.
— Tu ești eu, spuse cu glasul sugrumat de emoție.
Închise ochii și respiră profund, ca și cum ar fi făcut-o pentru prima oară. Simți freamătul femeii trezite în interiorul ființei sale și atunci știu. Cuvintele bunicii îi roiau prin minte și da, știa cu toată puterea și certitudinea de care era capabilă. Știa că este una cu totul, că toate existau în ea și ea era în toate. Știa că glasul înțelepciunii ancestrale feminine putea fi în sfârșit auzit de sufletul său.
Era Cenușăreasa, Frumoasa, bunica, pădurea seculară, lacul și cerul, era totul și în același timp doar ea. Știa că poate fi orice, că totul este doar o chestie legată de alegere. Trăia în sfârșit magia și bucuria de a fi Întreagă.
Un râs de copil o făcu să deschidă ochii și pentru o clipă nu știu exact unde se află. Era în parc, pe bancă. Intrase în parc fascinată de frumusețea acelei zile friguroase de iarnă. Era pustiu și o luase încet spre aleea care o conducea spre birou. Licărul copacilor înghețați scăldați de razele soarelui creau o atmosferă feerică de basm. Admirând frumusețea și nemișcarea care păreau să domnească peste tot, îi reveni în mintea întrebarea care o tot scâcâia de ceva timp “Cine sunt eu?”. Căldura soarelui care domolea frigul iernii o făcu să se aseze pe o bancă.
— Magic!, își spuse în gând admirând copacii. Închise pentru o clipă ochii vrând parcă să se cufunde în povestea parcului.
Acum revenită din visare, zâmbi în sinea sa gândindu-se la întâlnirea cu bunica.
— Magic! auzi din nou în urechi.
Și pentru prima oară ochii ei văzură magia care o învăluia și dansa odată cu sufletul ei. Se simțea aceeiași și parcă alta. Aerul părea să vibreze de la sunetele cristaline ale copacilor înghețați alintați de vânt iar ea, se regăsi în acel zgomot venit ca răspuns al șoaptelor sale interioare. Știu în acea clipă că ea este Frumoasa care privea cu sufletul și ochii larg deschiși cum parcul îi vorbește. Magia vieții le-a permis să trăiască comuniunea ființării. Viața curgea prin ea la fel cum curgea prin capilarele copacilor. Copac și ființă erau hrăniți de același soare și același pământ; două individualități ale aceluiași Întreg.
Ha … Sunt trează! iși spuse în gând.
Inspiră cu putere și își spuse cu curaj: Eu sunt Frumoasa Trezită! Eu sunt Magia Vieții!
Copacii îi răspunseră onorând acest moment al trezirii de sine.
Plecă din parc fredonând… Magic! Magic! Acum ai înțeles că magia este în mâinile tale!
